Scrisoare către Taina
Când te-am văzut zâmbind cu ochii în primăvară, am înțeles că trebuie să mă opresc. Joaca trebuie să înceteze. Pentru prima oară, nu voiam să cuprind în plasa jocului o femeie. Pentru prima oară, mă gândeam la tine, nu la mine. Intuiam sensibilitate multă și o urmă de tristețe pe care o puneam pe seama unei iubiri trecute, apoi m-am obișnuit cu acea privire ușor jucăușă, ușor melancolică, am încetat să încerc a explica veselia sau tristețea din tine, doar mă bucura prezența ta. Dar când am văzut ochii tăi transformându-se în flori de primăvară sub zâmbetul meu, am înțeles că-ți fac rău. Am trecut a doua zi pe lângă tine, încercând să nu te văd, am înclinat umărul să te ocolesc, nu curiozitatea mă împingea să mă întorc, ci grija ta, am văzut florile din ochi uscându-se, căzând petală cu petală, și în urma lor negură. Ca atunci când soarele trece după deal și umbra cuprinde totul.
Am știut atunci, că mi-ești dragă și am simțit și bucurie și teamă. Voiam doar să te iau de mână, să te duc la umbra teiului tău, să-ți pun capul pe umărul meu, să-ți liniștesc mirarea, să-ți alung tristețea. Dar rău îți făceam și ție și mie și m-am oprit cu gestul tăiat la jumate. Am coborât mâna întinsă și m-am întors. Vine vacanța de Crăciun și te voi lăsa cu tristețea în ochi. Vei uita. Vei trece mai departe și inima se face mică la gândul că vei uita așa ușor. Dar mi-ești dragă și nu vreau rău să-ți fac. E mai bună uitarea. E mai bună tăcerea. Dar ochii tăi mirați, nedumeriți de răceala mea m-au urmărit mereu zi și noapte, seara când așezam capul pe pernă îmi apăreau înainte, vii, lucioși de lacrima ce se încăpățâna să nu cadă. Tu te încăpățânai să n-o arăți, dar o simțeam în colțul ochiului și hotărârea mea slăbea pe zi ce trece. S-a dus vacanța și simțeam dorul de mirare, de curiozitatea ta. Zile întregi m-ai ocolit, vedeam în tine nu răceală, nu tristețe când ni se întâlneau privirile, ci indiferență. Mă durea indiferența ta. Nu era răspuns la reacția mea din ultima zi din an, era o stare ce poate ți-o impusesei, ți-o modelasei și luase forma ta. Sau tu luasei forma indiferenței.
În zilele care au urmat am simțit cum ard, mă durea îndepărtarea deși asta voisem, acum nu mai știam ce vreau, trebuia să te cunosc, parcă devenisem irațional, intram, te priveam, încercam să te hipnotizez, să te întorci, știam că te caut degeaba, mă împingea, mă îmboldea de la spate doar un cuvânt, ”vreau!”, undeva în sinea mea, mă întrebam sau simțeam că s-ar putea să pierd totul, tu nu erai parte din joaca mea ca orice altă femeie, am știut întotdeauna să aștept, să pândesc, să las prada să cadă singură în laț, dar pe tine nu te voiam pradă, te voiam cu tinerețea și cu tristețea ta, voiam prezența ta, atât, nu mai mult, dar rațiunea mă împingea pe un drum, inima pe altul și eu mă simțeam la răscrucea acestei lupte ilogice și inegale între rațiune și sentiment. Voiam să mă vezi altfel, nu știu cum altfel, poate altfel și de cum mă văzusei până atunci, mi-am dat mustața jos, am îndreptat umerii, eu care nu folosisem parfum niciodată, mi-am luat parfum. Eu, bărbatul-lup, învățat să aibă, să cucerească, să obțină cu orice preț, eu voiam să cuceresc un suflet, nu un trup. Mă transformi, Taină, și nu știu să-mi placă sau să mă sperie.